Domnule Stanciuc, cum ați ajuns să participați în războiul din Afganistan și care au fost primele dumneavoastră impresii când ați ajuns acolo?
În luna august 1982 am fost invitat la Centrul Militar din municipiul Bălți și mi s-a propus să particip la un exercițiu care presupunea sărituri cu parașuta. După ce s-a finisat acel exercițiu am primit invitația de a mă înrola în armată. Am ajuns în Uzbekistan, în or. Fergana, unde comandantul ne-a informat că vom fi pregătiți pentru a face serviciul militar în Afganistan. Timp de două luni, am urmat un program de pregătire intensivă, după care am fost transportați la aeroportul din or. Fergana.
În timpul zborului, însoțitoarea de bord ne-a informat că avionul se îndreaptă spre or. Kabul. Atunci am înțeles că destinația noastră este, într-adevăr, Afganistanul, deoarece până în acel moment ne gândeam că am putea fi trimiși în altă parte. La sosire, mai multe elicoptere militare ne escortau pentru a preveni un eventual atac inamic la aterizare. La fața locului, am văzut că toți cei din jur erau înarmați și se auzeau împușcături. Atunci am realizat că aici este război.
Care erau cele mai mari provocări cu care v-ați confruntat pe câmpul de luptă, atât din punct de vedere fizic, cât și psihologic?
Din punct de vedere fizic, eram bine pregătit, deoarece misiunile de luptă presupuneau deplasări lungi, uneori pe timp de noapte și prin munți, pentru ocuparea anumitor poziții favorabile. Aceste acțiuni necesitau un efort fizic. Unii soldați cedau și nu mai puteau merge. În astfel de cazuri, îi ajutam, le luam echipamentul și îl duceam noi.
Psihologic, a fost necesar să ne adaptăm rapid la condițiile de război, pentru că nu aveam altă opțiune. Trebuia să rămânem lucizi și să ne concentrăm la îndeplinirea ordinilor primite.
Există un moment din timpul războiului care v-a marcat profund și pe care nu-l veți uita niciodată?
Niciodată nu voi uita operațiunile de luptă la care am participat, dar cel mai dureros moment a fost pierderea prietenului meu bun, Veaceslav Popistaș, pământeanul nostru din satul Sîngereii Noi.
Cum a fost revenirea acasă după război? V-a fost greu să vă adaptați la viața de zi cu zi?
Nu doar eu, ci toți cei care ne-am întors am fost extrem de fericiți. Îmi amintesc că, în timpul zborului din Kabul spre Tașkent, pilotul ne-a anunțat că deja suntem pe teritoriul Uniunii Sovietice. În acel moment, toți ne-am bucurat enorm.
Acasă am fost primit cu căldură de părinți și de rude, însă adaptarea la viața civilă a fost cu greutăți. Înainte de armată, lucram contabil în orașul Bălți, dar când m-am întors, întreprinderea unde activam nu mai funcționa, iar eu am rămas fără loc de muncă. Mulți dintre foștii mei camarazi au intrat în depresie, pentru că nu a existat nicio formă de sprijin sau reabilitare pentru noi. Țin minte că am fost trimis la un centru medical, unde mi s-a dat o pastilă și atât.
Eu am ales altă cale. Am decis să lupt mai departe, dar fără arme. Am muncit și am reușit prin forțele proprii, fără sprijin din partea altcuiva.
În calitate de veteran, ce mesaj aveți pentru tinerii din ziua de azi despre curaj, patriotism și importanța păcii?
Vreau să spun că tinerii de astăzi sunt capabili, și trebuie să aibă curajul de a proteja pacea. Din păcate la granițele noastre se desfășoară un război.
Tinerii trebuie să se implice, pentru că viitorul le aparține. Este important să facem tot ce ne stă în puteri pentru a menține pacea, deoarece orice război începe rapid, dar se încheie extrem de greu, cu sacrificii uriașe.