Parcul orășenesc din Sîngerei a fost locul unui moment de reculegere și reflecție dedicat memoriei a două figuri de referință ale istoriei și spiritualității românești: Valeriu Gafencu și Iosif al II-lea Naniescu, cunoscut astăzi drept Sfântul Iosif cel Milostiv.
Prin depunerea de flori la busturile acestora, comunitatea și-a exprimat respectul față de destine care au demonstrat, prin fapte și jertfă, ce înseamnă slujirea autentică a credinței și a aproapelui
Mitropolitul Iosif Naniescu, născut în anul 1818 în satul Răzălăi, a rămas orfan de mic și a fost crescut în mediul mănăstiresc, unde a deprins încă din copilărie smerenia, disciplina și grija față de cei aflați în suferință. Fiul preotului Anania Mihalache și al soției sale Teodosia, copilul Ioan – acesta fiind numele de botez – a fost îndrumat de unchiul său, ierodiaconul Teofilact, care l-a dus mai întâi la Mănăstirea Frumoasa din Basarabia, apoi la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași. Aici și-a format temelia unei vieți trăite în rugăciune, modestie și iubire față de oameni.
Călugărit la Buzău sub îndrumarea episcopului Chesarie și primind numele Iosif, a urmat Seminarul Teologic și Academia „Sfântul Sava” din București, fiind apreciat pentru seriozitatea, talentul său la învățătură, vorbire și cântare bisericească. A activat ca profesor de religie, apoi ca arhimandrit și episcop vicar în Mitropolia Țării Românești. În anul 1873 a fost numit episcop de Argeș, iar în 1875 a fost ales mitropolit al Moldovei, slujind această misiune timp de 27 de ani cu blândețe, înțelepciune și fermitate.
Sub păstorirea sa au fost finalizate și restaurate importante lăcașuri de cult, printre care Catedrala Mitropolitană din Iași, bisericile Sfântul Nicolae Domnesc și Sfinții Trei Ierarhi. În anul 1889, a mutat moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva în Catedrala Mitropolitană, așezându-le într-o raclă de argint. A rămas în memoria credincioșilor ca un ierarh al inimii și al faptei, cunoscut pentru milostenia sa neobișnuită, dăruind tot ce avea săracilor, orfanilor și văduvelor, chiar cu prețul propriilor lipsuri. A trecut la cele veșnice la 26 ianuarie 1902, fiind canonizat în anul 2017 de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu zi de pomenire la 26 ianuarie
Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, și a fost un tânăr care și-a asumat cu curaj idealurile credinței ortodoxe și ale demnității naționale. Student la Facultatea de Drept și Filosofie din Iași, s-a implicat activ în viața intelectuală și spirituală a generației sale, dorind să promoveze valori morale și patriotice. A făcut parte din mișcarea „Frățiile de Cruce”, organizație cu orientare naționalist-creștină, care punea accent pe unitate, credință și responsabilitate civică.
În anul 1941, la doar 20 de ani, a fost arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru activitatea sa politică. A trecut prin închisorile de la Aiud, Pitești și Târgu Ocna, unde a îndurat suferințe fizice și psihologice extreme. În ciuda condițiilor inumane, a devenit un sprijin moral pentru ceilalți deținuți, fiind recunoscut pentru bunătatea, credința și forța sa spirituală. Gestul său suprem de sacrificiu – refuzul medicamentelor în favoarea altor bolnavi – a rămas un simbol al iubirii jertfelnice. Valeriu Gafencu a trecut la cele veșnice la 18 februarie 1952, la vârsta de doar 31 de ani, fiind supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul Închisorilor”.
Prin cinstirea acestor două personalități, reafirmăm importanța păstrării memoriei istorice și a valorilor autentice care ne definesc identitatea